mansarda literară

Poezie, înainte și după poezie

Cu Orice e posibil a lui Bogdan Ghiu este un eveniment editorial – dar nu neapărat pentru că au trecut treisprezece ani de la precedentul său volum, (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte, și chiar mai puțin datorită faptului că autorul se întoarce la poezie după o prelungită tăcere, așa cum s-a spus (cu subînțelesul că în tot acest răstimp s-ar fi dezis de aceasta). Cartea apărută anul trecut este, în chiar substanța sa, un eveniment literar pentru că înnoadă legături (ce punte peste timp!) cu Fragmente din Manual, înnoiește și întărește un jurământ de credință cu poezia, făcut de Bogdan Ghiu la vremea apariției faimoasei Cinci (1982): „Acum, acum, să pot trăi –/ în locul meu să las / un poem / să scrie poeme” („Testament”). Prin repetate deconstrucții și reconstrucții – într-o continuă raportare la Jacques Derrida, dar folosind modalități proprii autorului, cu gândirea sa polimorfă, multi-experiențială –, Cu Orice e posibil conturează un teritoriu de căutare (meta)poetică. Volumul se prezintă ca o cugetare în flux continuu, o convorbire cu sine, cu dese reveniri-reactualizări-reajustări, dar îndreptată spre ceilalți, despre ce este și cu ce este posibilă poezia (ori scriitura, în general).

Traducător-traductolog, teoretician al limbajului, eseist cultural, comentator politic etc., în alte cuvinte, intelectual polivalent, care cumulează în structura sa identități culturale complinitoare, Bogdan Ghiu este fundamental un scriitor căruia ideile (de orice fel, cu finalități diferite) îi vin sub formă de străfulgerări poetice și se clarifică în formă de versuri („Cînd ai ceva de spus / Scrie în formă de versuri / Dacă nu vrei să compui / Fraze / Dacă vrei să găsești exact ce / Ai de spus / Scrie în ceea ce ei numesc / Versuri”).

Alcătuit din grupaje cu structuri și dimensiuni inegale – fie acestea „crochiuri” de gânduri, construcții bine articulate sau desfășurări ample, cu sincope și sinuozități –, Cu Orice e posibil poate fi citit ca un poem-fluviu (deloc întâmplător, „fluviul” este o noțiune abordată tematic în acest volum) care crește neomogen, prin acumulări. Curgerea aluvionară (s-a spus) este susținută și prin modul de organizare a materiei poetice: grupajele sunt numerotate, nu individualizate prin titluri, punctuația este deseori suprimată, iar cuvintele scrise cu majuscule în interiorul unui rând/vers bulversează sintaxa, ridicând „zăgazuri” în calea unei lecturi confortabile.

Dificil de întocmit o tablă de materii precisă (așa cum propune chiar autorul, într-un loc, drept metodă scriitoricească), un anume sumar al ipostazelor în care apare „poezia” – obiect și subiect al volumului –, dar ar fi de menționat, într-o ordine oarecare: poezia scrisă precum se scrie o lege, poezia care nu se vede („Căci e transcriere”), poezia ca scriere continuă, poezia ca artefact suprem istoric, poezia ca proiecție mentală dătătoare de liniște, poezia „după început și înainte de sfîrșit”, poezia conceptuală, poezia care ține seama de nepoezie, poezia cilică (!), poezia niciodată scrisă cu „î” din „a”, poezia jucărică – inventarul putând continua, desigur. Uneori versurile nu par rezultatul lucrului asiduu cu verbul, ci „scântei” de inspirație, căci autorul lor este, de fapt, istoria care scrie prin intermediul agentului uman dez-identificat („Timpul scrie cu mine” sau „Cineva îți scrie în somn”). De cele mai multe ori însă poezia scrie/rescrie/transcrie viața (care, la rândul său, este o arhi-scriere, conform aceluiași Derrida), într-un act creator consecutiv acesteia, care vine „dinăuntru”, însoțit de căutări febrile și tribulații specifice („Scrii Ștergi Scrii” sau „Trebuie să mai scriu / Încă nu e de-ajuns”).

Preocupat de problemele cetății, vigilent la practicile politice și neorânduirile societale, Bogdan Ghiu încearcă să (re)trezească conștiințe printr-o serie de fragmente compasionale, cu fibră activist-socială, dedicate celor care „merg la mare toamna / Să vadă unde merg bogații vara” sau cărora li se refuză până și dreptul de a munci („Munca e un lux”). Ori proiectează, insurgent și sarcastic, mini-distopii de factură orwelliană, în care cetățenii unui oarecare stat dictatorial dau curs „îndemnului foarte vechi Liniște și Securitate Ordine Pace depline” și, cu mic-cu mare, vin „să se înscrie în poliție și în armată”. Alteori, referințe explicite la fenomene macrosociale amprentează organic substanța poetică, creând transmutații provocatoare, ca în grupajul „Și or să vină refugiații / Toată lumea absolut toți oamenii / Or să vrea să vină aici / Să fie unde ești tu / Este singurul loc de pe pământ / Aici e pământul / Li se spune refugiați / Dar poate sînt versuri”.

Menționam mai devreme tema fluviului. O notă aparte este conferită volumului de suita de fragmente referitoare la ape, care se deschide insolit cu sintagma „Cotele Apelor Dunării” (un declic nostalgic pentru ascultătorii de radio din perioada comunistă), trimite apoi, livresc, la imnul Istrul semnat de Friedrich Hölderlin, pentru a anunța, în cele ce urmează, un adevărat precipitat (răvășitor, nu neapărat învălmășitor) de idei, ce gravitează în jurul conceptelor, suprapuse într-o oarecare măsură, de „Mare Fluviu” sau „Fluviu Turmă”. Secțiunea este o înlănțuire de meditații asupra „hibridizării” pământului cu apa, alegorie a aspectului mâlos al existenței, a umanității văzute ca un arhipelag, în care discursul poetic interconectează simbiotic informații utilitare, observații sociale și epifanii fulgurante („Dunărea are ape diverse nici măcar starea fluidă nu ne poate face ca ființe să ne pierdem unii de tot în alții Să devenim Una O Apă și-Un Pământ Întotdeauna în pămînt este măcar apă Apa mută pămîntul îl face baricadă împotriva propriilor ape…” sau „Fluviul Turmă / Fluviul mînare mereu de la spate / În hăul final al apei sărate / Fiecare apucă ce poate”).

Conceptual în nota sa dominantă, Cu Orice e posibil poate fi parcurs și ca o colecție de consemnări diaristice, un jurnal de cititor-scriitor, cu abundente referințe culturale – cheie de lectură oferită chiar de motto-ul din deschiderea volumului, un citat din Virginia Woolf. Dacă (Stéphane) Mallarmé în asociere cu (Firmin) Didot, de pildă, sunt menționați tangențial, simpli declanșatori sau pretext(e) pentru un scurt extratext, autorul le dedică fragmente consistente altor personalități cu nume sonore. Într-un comentariu-monolog, autorul încearcă să(-și) deslușească motivațiile subtile ce l-au determinat pe Günter Grass – aflat, la apusul vieții, „Între dificultatea de a vorbi / Și imposibilitatea de a tăcea” – să scrie controversatul (datorită viziunii așa-zis antisemite) poem în proză pacifist „Ceea ce trebuie spus”. În alt loc, un grupaj dedicat lui Ai Weiwei, militant chinez pentru drepturile omului („exhibiționist narcisic / De renume mondial / Care oricum trăiește sub autosupraveghere / Prin autosupraveghere din supravegherea de sine […]”), prilejuiește o acoladă digresivă privind condiția artei și a artistului într-un regim opresiv, totalitar.

Diaristicul face loc (auto)biografismului în episoade disparate care rememorează perioada optzecistă în literatura română. Poeme vibrante, intens-nostalgice, între cele mai bine închegate din acest volum, evocă tribulațiile poeților (scriitorilor, în general) în perioada cenzurii comuniste („Cînd eram tînăr strîngeam cu putere […] / Strîngeam cuvîntul în gură / Să nu mi-l strivească alții”), ori figuri de corifei, colegi de generație cu Bogdan Ghiu – precum Nino/Ion Stratan, cel care „scria întotdeauna cu carioci/ […] Scria mare ca să vezi de departe / Cu depărtare cu tot”. Abia aici, abia acum, autorul simte că se întoarce la „matca” poeziei, în rândul poeților, și o face emoționat și emoționant, cu inima puțin strânsă de vinovăția absenței („Să mă ia în primire și să mă judece Că pe unde-am umblat Și de ce i-am trădat”).

Cu un stil lapidar, economicos, dar fără a face economie de cuvinte, în registre care variază de la interogativreflexiv la aforistic-sapiențial, trecând prin pastișă ludic-ironică, Cu Orice e posibil este, mai cu seamă, un savuros spectacol al ideilor în text și al textului în lucru. Volumul exploatează la maximum limbajul, decontextualizează și recontextualizează vocabularul, (re)semantizează cuvintele, jonglându-le ca pe niște „obiecte” redevenite funcționale și/sau investite cu noi abilități. Frecventele repetiții în interiorul diferitelor grupaje funcționează precum o mantră cu ajutorul căreia scriitorul încearcă să-și aproprie sensurile cuvintelor „invocate” și să le dezvăluie, mai departe, cititorilor („Dublez să se vadă simplu”). Dacă, mai demult și poate pe nedrept, Bogdan Ghiu a fost etichetat drept un sobru elitist, Cu Orice e posibil ni-l dezvăluie drept un poet cu o surprinzătoare detentă verbală, care iubește calambururile sloganizabile („Ne înfruntăm ca să ne / Înfruptăm”), se dedă la jocuri rimate („Mona Lisa muncește serios / Face frumos Zîmbește misterios”) și chicotește în aparteuri colocviale, plebee sau agramate cu intenție ironică („Ai Weiwei atunci / Ai vai vai” sau „Să scrim / Ca să fim”).

Fără să își propună să ofere răspunsuri clare și definitive, Cu Orice e posibil „investighează” procedeele, statu-quo-ul și finalitatea procesului creator poetic, făcând demonstrația că poezia există pretutindeni, se naște oricând, din (aproape) orice și, nu în ultimul rând, poate continua „fără oprire la nesfîrșit / Ca însuși actul vieții”.

(Bogdan Ghiu, Cu Orice e posibil, Editura Nemira, colecția Vorpal, 2019)

(Cronica a fost publicată în revista Poesis International nr. 1 (25) / 2020)


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: