mansarda literară

Ligia Pârvulescu

Ligia Pârvulescu a absolvit cursurile Facultății de Drept a Universității București și pe cele ale Facultății de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative București, urmate de un master în Muzeologie și Patrimoniu Cultural. A urmat cursuri de dans și de istoria artei, precum și cursuri de muzică la Școala de Artă București. În 2014 debutează cu volumul de poeme Fluvii de asfalt, Casa de Editură Max Blecher. Pentru romanul Translucid a primit premiul „Primul roman”, 2021, acordat de Editura Litera, unde a fost publicată în același an.


Ai avut vreun moment în copilărie – să-i spunem epifanie/revelație – în care ai simțit că vei scrie, că rostul tău este să „faci literatură”?

Ligia Pârvulescu: În copilărie, am simțit că, în fiecare moment, rostul meu era să fac năzbâtii, mă antrenam serios în direcția asta. Acum lăsând gluma la o parte, am avut multe asemenea momente, nu știu dacă neapărat în sensul în care am simțit că rostul meu ar fi să „fac literatură”, dar în mod sigur în sensul în care mi-am dorit tare mult să scriu, să creez. Asta se întâmpla de fiecare dată când ai mei, înainte de culcare, îmi citeau povești sau poezii. Le ascultam și nu voiam să se mai oprească, aș fi putut asculta toată noaptea și, în același timp, parcă le rescriam în minte și începeam să-mi fac propriile poezii și povești în miniatură – asta până să învăț să scriu. Iar după aceea, totul a fost ca de la sine înțeles.

Care este cea mai veche amintire a ta legată de cărți?

Ligia Pârvulescu: Mi-l aduc aminte pe tata care citea, asta cel mai des, era ritualul lui de fiecare seară. Eram mică, nu știam să citesc, dar vedeam cărțile stivă pe noptieră și bineînțeles îmi doream să ajung la ele, să văd ce-l preocupa pe tata așa de mult. Același obicei îl avea și mama, citeau amândoi, fiecare cu veioza aprinsă pe noptiera lui, și bineînțeles că din momentul în care am învățat să citesc am înțeles perfect atracția pentru îndeletnicirea asta, pentru că am preluat-o cu mare elan și eu. Îmi aduc aminte că mama îmi citea din „Povestiri istorice”, parcă văd stilul grafic al cărților și acum. Asta până să reușească ai mei să-mi facă rost de cărțile din seria O mie și una de nopți, se găseau foarte greu și se vindeau foarte repede. Și da, îmi mai amintesc și cum citeam cu lanterna sub pătură, după ora de culcare, cel mai pregnant îmi aduc aminte că am citit așa Pe aripile vântului, prima lectură a acelei cărți a fost mai mult nocturnă. Și la fel La Medeleni, a lui Ionel Teodoreanu.

Și o altă amintire în care ai simțit că ficțiunea se întrepătrunde cu realitatea care te înconjoară.

Ligia Pârvulescu: Pentru mine ficțiunea și realitatea au fost mereu separate. Am trăit și trăiesc realitatea cu bucurie, iar ficțiunea, scrisul a fost mereu una dintre activitățile pe care le-am făcut și le fac cu cea mai mare bucurie (mai sunt și alte activități care-mi plac foarte mult, de exemplu mersul cu motocicleta – am un motor și îmi place viteza și tot ce presupune reflexe bune și prezență de spirit).

Ca și copil totuși, îmi aduc aminte că aveam o idee fixă, să-i spunem. Îmi plăceau foarte mult caii, caii adevărați. Și visam să pot să-mi cumpăr un cal pe care să-l țin în balcon, eram convinsă că se poate face asta. De fiecare dată când cineva venea în vizită la ai mei, eu apăream instantaneu cu pușculița la ușă și ceream „bani pentru cal”. Strânsesem ceva bani, nu mai încăpeau în pușculiță, cred că de ei mi-am luat mulți cai cu călăreți, pe care îi dădeam, la schimb, pe reviste Pif și Rahan, deci lucruri cât se poate de reale.

Ce așteptări ai de la ceea ce citești? Ce cauți în lecturile tale?

Ligia Pârvulescu: Caut neobișnuitul și acea rezonanță pe care o simt încă de la primele rânduri. În același timp, caut și clasicul. Pot spune că, de fapt, cărțile care mi s-au întipărit în memorie au fost cele cu imagini puternice, cărți vizuale, și cărți care au reușit să-mi creeze instantaneu stări, să mă facă să mă conectez imediat la atmosferă. Cărțile care mă fac să gândesc, să-mi pun întrebări, cărțile din a căror lectură ies cu câteva comori. Aș putea să enumăr aici Hesse, întotdeauna pe primul loc, Huxley, Borges, Henry Miller, Anaïs Nin.

Ce este poezia?

Ligia Pârvulescu: Poezia este viață. Viața este o armonie, toată această țesătură de oameni și întâmplări, toate lucrurile frumoase și mai puțin frumoase dau, în cele din urmă, dacă le privești în ansamblu, armonia perfectă a unui mecanism care se mișcă după niște legi universale, din care poezia a extras esența. Poezia face parte din structura intrinsecă a realității, e chiar baza ei, în modul cel mai profund și subtil cu putință. Ca vizualizare, pentru că la mine aproape totul este vizual, las un linkul de mai jos. Asta e poezia.

Unele personaje din cea mai recentă carte a ta călătoresc în vis sau cu puterea minții. Ce semnificație au aceste călătorii pentru tine?

Ligia Pârvulescu: Mi-aș dori să pot călători cu puterea minții în locuri fizice, și asta doar pentru a „sări” peste toate procedurile care există în prezent legat de călătorii. Mi-ar plăcea ca acest lucru să se poată face instantaneu, și probabil că se va realiza la un moment dat – teleportarea ne-ar scuti de multe ore pierdute cu făcutul bagajelor și cu transportul.

În același timp, scrisul în sine se face prin călătorii imaginare, în scris te poți afla instantaneu în orice loc îți dorești, loc pe care îl poți modela și anima așa cum vrei tu, pentru mine este una dintre bucuriile scrisului. Făcând legătura cu ce am spus mai sus, călătoriile imaginare din timpul scrisului ar putea fi modul meu de teleportare.

Pornind tot de la romanul tău, te întreb: Ce este dincolo de tehnologie?

Ligia Pârvulescu: Poate că, dacă tehnologia ar dispărea, ne-am trezi din vis. Atâta timp cât încă suntem separați de tehnologie, asta se poate face. Sper că, dacă tehnologia ar dispărea, am rămâne noi. Dincolo de războaie și strategii economice, suntem oameni nu doar în sensul rasei umane, ci în sensul tuturor acelor atribute care ne-au făcut să descoperim frumusețea și iubirea și să tindem spre ele, în ciuda tuturor lucrurilor care s-au întâmplat de-a lungul istoriei noastre.

Cum armonizezi virtualul cu realitatea în viața ta de zi cu zi?

Ligia Pârvulescu: În viața de zi cu zi, mediul online a început să facă parte din realitate. Caut mereu să echilibrez cele două laturi. Prefer natura și realitatea tangibilă, așa că încerc să am parte cât mai mult de asta. Fac sport, merg cu bicicleta și, în general, găsesc savoare în toate activitățile de zi cu zi care sunt ancorate în afara mediului online.

Ai o metodă infailibilă de rezistență (sau de luptă) împotriva constrângerilor sociale?

Ligia Pârvulescu: În fața constrângerilor de orice fel, se știe, libertatea interioară este infinită.

Dacă ai avea puterea (auctorială/demiurgică) să schimbi un singur lucru din alcătuirea de azi a lumii, care ar fi acesta?

Ligia Pârvulescu: Cred că lumea se poate schimba cu adevărat doar prin lucrul fiecăruia dintre noi cu sine însuși. Fără degete îndreptate spre afară, ci doar spre sine, și asta pentru fiecare dintre noi. Asta aș schimba.

Dacă ar fi să călătorești și chiar să te relochezi pe o planetă unde este o dimineață veșnică și pe o alta unde este un asfințit fără sfârșit, pe care ai alege-o?

Ligia Pârvulescu | Credit foto: Arhivă personală

Ligia Pârvulescu: Asta chiar e o alegere grea. Îmi plac diminețile, lumina vie, însuflețirea care cuprinde totul, trezirea la viață. Și îmi plac și apusurile, relaxarea de la sfârșitul fiecărei zile, lumina care dispare treptat. Cred că dacă ar fi să călătoresc și să mă relochez și aș avea de ales între aceste două planete, aș da cu banul 🙂 .

Cu ce îți place să rămâi la sfârșitul zilei, indiferent cât de târziu s-ar încheia? Ce te face să consideri că ziua e bună și că ai câștigat ceva?

Ligia Pârvulescu: Cred că fiecare zi e bună în felul ei, în orice fel s-ar desfășura ea. Poate uneori nu ne dăm seama că rămânem cu ceva în urma fiecărei zile, dar rămânem. Viața e făcută din zile, și toate dau un anume sens vieții. Nu cred că există zi fără semnificație, chiar dacă îi putem percepe semnificația peste ani – sau poate niciodată.

Cât este gambling, fler (intuiție) și inspirație în viața ta de toate zilele și în ceea ce scrii?

Ligia Pârvulescu: E o diferență între viața de toate zilele și scris. În scris, sunt toate cele de mai sus, plus o mare libertate și muncă, o muncă tare frumoasă, pentru că scriu numai din bucurie și liniște. În viața de toate zilele, există inevitabil anumite limite, mai ales la partea de gambling. Pot să spun, de exemplu, că mersul cu motocicleta implică toate cele de mai sus, dar partea de gambling e limitată – asta dacă vreau să evit evenimentele nefericite. Întotdeauna există consecințe, trebuie să fii conștient de ele și să acționezi luând permanent în considerare toate aspectele.

Dintre bunele obișnuințe personale la care ții cel mai mult? Dar dintre (pretențios spus) valorile general umane?

Ligia Pârvulescu: Îmi place să stau cât mai mult în aer liber, în natură, e ceva ce vreau să păstrez. Dintre valorile general umane, integritatea cuprinde foarte multe alte trăsături și valori. Deci, integritatea.

Ce ți-ai dori să nu pierzi niciodată?

Ligia Pârvulescu: Simțul umorului și capacitatea de a vedea partea bună în orice om și în orice situație. De aici rezultă multe alte lucruri importante. Mai ales atunci când observ că acea parte bună, pe care o văd cu ochii minții și ai inimii, chiar există în realitate – asta îmi aduce o mare bucurie.

Cum arată „colțișorul” tău de perfecțiune, de „true-to-yourselfness”?

Ligia Pârvulescu: Perfecțiunea e un cuvânt mare. Dar ai spus bine, pentru că tocmai asta definește acel „colțișor”, ca să spun așa, bucuria a ceea ce este și a ceea ce va fi, mereu tinzând spre mai frumos și mai bun.

„Când trupul dansează, mintea e fericită” spune un proverb. O fi adevărat?

Ligia Pârvulescu: Poate fi. Grija față de corp, care iar, se spune că este un templu pe care trebuie să-l onorăm, este un punct important de la care se poate începe, e baza. Mintea poate fi fericită sau nu într-un trup sănătos, oricum are mai multe șanse să fie așa într-un trup sănătos, dar important este sufletul, esența noastră, care e diferită total de minte. Acea esență cred că este fericită prin simpla ei existență.

Dincolo de entertainment, ce reprezintă filmul și teatrul pentru tine?

Ligia Pârvulescu: Filmul și teatrul sunt forme de manifestare a frumuseții, la fel ca și literatura, muzica, pictura, sculptura și așa mai departe. Tot ce înseamnă frumusețe mă impresionează puternic și caut frumusețea în tot ce e în jur. Faptul că noi, ca oameni, am fost și suntem capabili să creăm atât de mult frumos îmi dă încredere pentru viitor. Încercăm continuu să exprimăm și să comunicăm frumusețea, asta e o nevoie esențială a condiției noastre și, indiferent ce ar urma să se întâmple cu noi ca umanitate, nu cred că are cum să dispară. Las aici și un nume de film, pentru că nu se poate fără el: „La Grande Bellezza”, în regia lui Paolo Sorrentino.

Crezi în inspirație și în sacrificiu în ceea ce privește arta sau le consideri noțiuni depășite?

Ligia Pârvulescu: Arta întotdeauna presupune inspirație. În ceea ce privește sacrificiul, atâta timp cât arta este ceea ce-ți dorești cu ardoare să faci și te împlinește profund și esențial, orice ai face pentru asta deja nu mai e un sacrificiu, e o alegere conștientă de a merge în direcția spre care te îndeamnă esența ta să mergi și să te bucuri. Să renunți la artă ar fi, probabil, într-o asemenea situație, adevăratul sacrificiu.

Ce părere ai despre premii și faimă literară?

Ligia Pârvulescu: În general, în viață, cred că toți suntem premianți și toți, în felul nostru, participăm la frumusețe, fiecare cu ceea ce-i aduce bucurie să facă. Premiile, ierarhiile și faima, indiferent de domeniu, sunt bazate pe competiție. Aș vedea mai degrabă o lume care să aibă la bază colaborarea și încurajarea, sprijinirea reciprocă. Cred că ar fi frumos să vedem cum ar fi așa.

Te-aș ruga să comentezi o aserțiune interesantă pe care a postat-o Bogdan Ghiu pe Facebook: „E atîta artă-și-cultură în jur, atît de mult spirit și-atîta creativitate, atîta lumină, încît cum să nu-ți vină să te lași cînd vezi că lumea, imediat, apropiat, nu este deloc mai bună, ba chiar dimpotrivă. Undeva e clar că greșim, dar nu știu unde”.

Ligia Pârvulescu: Știm să creăm frumusețe în artă, în exterior; mai puțin în noi înșine. Tot ceea ce facem este îndreptat spre exterior. A fi orientat spre exterior nu este un lucru rău, atâta timp cât e balansat și de o orientare spre interior. Asta cred că puțini dintre noi o facem. Și dacă o facem, nu știu cu câtă sinceritate ne privim pe noi înșine. Câtă frumusețe găsim și creăm în noi în așa fel încât să o exprimăm și în relațiile cu ceilalți.

Momentul tău de deziluzie:

Când am aflat că Minu, pisicul de jucărie cu care dormeam când eram mică, nu era de fapt viu.

Momentul tău de revoltă:

Înainte de revoluție, în școala generală. Deși eram olimpică la română, a plecat cineva, care avea o relație în sfera politică, într-o tabără literară în Germania, iar mie în continuare mi s-a pretins să scriu poezii patriotice pentru școală. Am refuzat, am fost amenințată cu scăderea notei la purtare, mi-am explicat refuzul, s-a așezat tăcerea, nota la purtare nu mi-a mai fost scăzută.

Momentul tău de credință:

Cred cu încăpățânare într-o lume frumoasă, chiar cred că putem.

Momentul tău de bucurie:

Când am aflat rezultatul unei biopsii pe care o făcuse mama – nu avea cancer.

Momentul tău de tihnă:

Orele după-amiezelor liniștite de vară sau orice moment acasă, cu un film bun.


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: