Site icon mansarda literară

Anda Vahnovan: „Cred că poemele mele sunt un fel de lecții de istorie alternativă”

Anda Vahnovan (n. 1978, Chișinău) a absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde și-a luat doctoratul în Sociologie. Trăiește la Londra. A debutat în 2022 cu volumul de poezie Sârme, la editura Casa de pariuri literare.


Dana Pătrănoiu: S-a vorbit, cu prilejul lansării, despre a face (sau nu) „paradă” de ceea ce ești, de ceea ce știi. Ești o persoană foarte discretă, dar povestea ta de familie este prea frumoasă pentru a fi trecută sub tăcere. Așadar, cine ești tu, Anda Vahnovan?

Anda Vahnovan: Bună, Dana! Nu știu dacă am ceva măreț de povestit despre propria-mi persoană, dar, într-adevăr, pot considera că am avut un mare noroc să mă nasc într-o familie iubitoare, în primul rând. Apoi – o familie de luptători, cu multe valori bine definite, dar și cu ponoase trase din cauza acestui fapt. Familia Ghimpu din care fac parte, așa cum a subliniat Diana Iepure la lansarea de la CDPL Fest (București), a stat la baza mișcării de renaștere națională din Republica Moldova. Unchii mei Mihai și Gheorghe, dar și vărul meu, Dorin Chirtoacă, și-au riscat chiar și viața, mereu, pentru ca noi să scriem astăzi cu grafie latină și să vorbim o română corectă, nerusificată. Tatăl meu, profesorul universitar Simion Ghimpu, care a instruit generații întregi de actori ai teatrelor din Moldova, corectându-le mereu limbajul și pronunția, a luptat cu altfel de arme – educând noile generații în spirit românesc și publicând versuri naționaliste. Ridica săli întregi pe la cenacluri dar, pentru că nu scria despre partid, nu era acceptat de cenzură. A ajuns târziu să își vadă cărțile tipărite, dar nu a cedat. Mama Veta-Ghimpu Munteanu, redactor la Radio Moldova și interpretă de muzică populară, membră a ansamblului Tălăncuța, a purtat o altă formă de luptă – promovarea valorilor muzicale autentice, dar și conservarea folclorului, pe care îl culegea personal, mergând din sat în sat și înregistrând bătrânii care își mai aminteau cântece bătrânești. Așadar, sunt probabil un pic din toate astea, dar am preferat să nu ies în față cu aceste merite – mai întâi din modestie, cred. Apoi, din ambiția de a-mi croi un drum al meu, fără ca numele să mă ajute pe acest drum literar. Meritele rudelor mele și ale părinților sunt ale lor. Eu am vrut să le am pe ale mele. Tocmai de aceea nu am afișat pe coperta cărții numele Ghimpu (de care sunt tare mândră), deși mi s-a sugerat să „profit” de acest background.

D.P.: Cum s-a născut volumul Sârme? Cum ai construit ciclul de poeme? Ce creează puntea poetică între evocarea trecutului și consemnarea prezentului, între copilăria trăită în Republica Moldova și perioada Piccadilly Station și Hyde Park?

Anda Vahnovan: La început a fost blogul (Gânduri despletite), ca o supapă de eliberare emoțională. Mi-am propus doar să notez, pentru neuitare, acele amintiri dintr-o copilărie pe care copiii mei nu o înțeleg pe deplin. Mi-am spus atunci că e vorba despre o generație care cu greu își poate imagina schimbările pe care le-am suportat noi – căderea URSS-ului, trecerea de la grafie chirilică la latină, din clasa a 4-a într-a 6-a, din pioneri în… nimic. Din rublă în cupoane. Nu mai înțelegeam nimic. Acum, mai ales odată cu mutatul nostru la Londra, pe fundalul multiculturalității de aici, am conștientizat că am fost o generație de „tranzit”, de fapt chiar experimentală, iar acea ambiguitate și confuzie ne-au lăsat sechele, și-au pus amprenta în codul nostru genetic. În reacțiile noastre nepotrivite și greu de controlat, de cele mai multe ori. De aceea mi-am propus să le notez pe blog, îndeplinind totodată rugămintea tatălui meu de a nu ignora scrisul. Și-a dorit mult să scriu, iar eu eram mereu ocupată cu altele.

D.P.: Poemele tale construiesc portrete și revelează crâmpeie de istorie cotidiană, totul trecut, desigur, prin filtrul reconstitutiv al memoriei tale afective. Câteva detalii din laboratorul de creație: cum îți decupezi un poem din vârtejul/șuvoiul amintirilor, cât de mult îți dirijezi, controlezi acest stream of consciousness? Și, nu în ultimul rând, ce poți spune despre acest „bemol” câteodată ironic, alteori pur și simplu amuzant, pe care îl inserezi – uneori concluzionezi cu el, e un fel punch line – în fluxul dramatic sau nostalgic al evocărilor?

Anda Vahnovan: Așa cum a observat Claudiu Komartin în postarea sa despre Sârme, este vorba despre două istorii – cea mică, înserată în cea mare. Imaginile din copilărie sunt cele care mă decupează, de fapt, nu eu pe ele, revenind obsesiv în cele mai ciudate momente, activându-se probabil automat din subconștient. M-a mirat chiar și pe mine faptul că îmi amintesc totul până la cele mai mici detalii, deși uit ce am făcut cu o oră în urmă. E vorba despre un alt tip de memorie, probabil că ies la suprafață acele momente cu un impact emoțional mai puternic. Și nu le pot dirija nicicum – ies cum și când vor ele. Multe dintre poeme au țâșnit dintr-o bucată, fără să le rescriu prea mult. Bănuiesc că e din cauză că au așteptat prea mult timp, sau pentru că acele povești pe care le conțineau au macerat multă vreme în capul meu, înainte de a mă apuca de scris. De aceea mi-e foarte greu să lucrez la formă – deși mi s-a tot spus că poemele mele sunt mai mult proză -, pur și simplu nu mă pot lupta cu ele. Nu mă pot conforma unor rigori, pentru că aș pierde din autenticitate. Iar bemolul ironic, după cum te-ai exprimat mai sus, vine firesc. Nu caut artificii sau ironii. Le am cu mine de când mă știu, și deseori izbucnesc chiar și în momente grele și triste, fără să am un control asupra lor. Probabil că e o formă de detensionare și asta, pentru a nu ceda. Râsul și plânsul au mers mereu împreună pe strada mea.

D.P.: Sârme, un volum închinat memoriei tatălui tău, permanent evocându-l și parcă invocându-l. Între poemele tale sunt câteva care vorbesc și despre o altă pierdere suferită. Te-aș întreba cât de terapeutic, de eliberator, a fost pentru tine actul de a scrie despre ei, cei dragi dispăruți?

Anda Vahnovan: Cu pierderea tatei nu m-am împăcat nici acum, sau poate că doar acum, eliberând această carte din mine și îndeplinind astfel dorința tatei. Am înțeles cât sunt de fragilă, deși aparențele ar spune altceva, atunci când l-am pierdut. Morțile ulterioare nu au făcut decât să mă țină într-un standbay depresiv. Culmea e că cea mai grea pierdere din ultimii ani a fost plecarea celei mai bune prietene ale mele, în urma căreia am crezut că nu mă voi mai putea readuna ușor. Dar s-a întâmplat ceva inexplicabil cu mine. Am început să iubesc viața cu mai multă patimă, încercând să trăiesc, parcă, pentru amândouă. Să compensez, să recuperez. Și să nu mai aștept să mi se întâmple lucurile mâine. Astăzi. Atât.

D.P.: Multe dintre narațiunile tale poetice redeșteaptă amintiri comune celor care au prins vremurile „de aur” sau perioada imediat post-comunistă: Moș Gerilă devenind Moș Crăciun, rufe întinse la uscat pe sârme, intelectuali primind pământ pe care să-l lucreze, vânzători de fierbătoare, plonjoare și chițibușuri în talciocuri. Ce așteptări ai sau cum ai dori să-ți recepteze poezia (acea poezie dedicată amintirilor din Chișinău) cititorii mai tineri – mileniali, Gen Z?

Anda Vahnovan: Tind să cred că poemele mele sunt un fel de lecții de istorie alternativă, învățarea prin alte metode decât cele plictisitoare. Dacă măcar unul dintre poeme le va ridica întrebări și îi va impulsiona să caute pe google informații despre acea perioadă – scopul meu a fost atins. Deși, sincer să îți zic, nici nu mă gândeam că va apărea un volum vreodată. Nu m-am luat în serios niciodată. Dacă nu erau o mână de prieteni (da, da, în lumea literară există prietenii, totuși) care să mă convingă să leg o carte, nici acum nu aș fi avut curajul să o fac. Pentru că o carte nu e doar o „adunătură” de poeme aleatorii, după cum cred mulți. E mai mult decât atât. E un concept în ansamblu. Ori mie îmi lipsea „Sârma” – firul narativ de legătură. Acest poem a vent ultimul și le-a legat pe toate celelalte. Nu întâmplător am denumit așa și volumul.

D.P.: Câteva dintre poemele tale ne aduc în realitatea bulversantă a prezentului, într-o consemnare acută, la cald, a perioadei de pandemie – ce nu s-a încheiat, din păcate. Tot ale prezentului sunt și notațiile tale din „Orgolii” sau „Spectacolul străzii”, poeme care ne transportă într-un alt spațiu cultural. Simți că rezonezi cu locul unde te afli acum? Sau că acesta îți oferă alte deschideri poetice, te inspiră pentru un eventual viitor volum de poeme?

Foto 13 martie 2022, lansare în ArtHub, București


Anda Vahnovan: Am ajuns la Londra, fără să îmi fi dorit vreodată. Am urmat un drum firesc (sau nu, în zilele noastre) de a merge încotro îi va fi bine familiei în ansamblu. Copiilor, în primul rând, sacrificând zona de comfort și liniștea Clujului. Nu am avut așteptări, ori Londra m-a păcălit și m-a sedus, m-a făcut să mă îndrăgostesc ca o adolescentă. Numai o metropolă îți poate oferi o paletă atât de vastă de centre culturale, întâlniri cu autori din toată lumea, spectacole, evenimente prin care ai acces la o altă gamă de personalități, doar visate până atunci. Multiculturalismul și reușita de a conviețui cu un mușuroi imens, sub semnul acceptării și al toleranței, al respectării democrației altora și al dreptulului la adevărul propriu, m-au făcut să deschid ochii asupra mai multor aspecte. Mi-ai oferit o altă lumină, care a distorsionat mult stereotipurile și normele anterioare. Asta înseamnă cunoașterea și acceptarea faptului că mai ai multe de învățat. De descoperit. Și acest lucru îmi va da mereu palpitații pozitive și noi idei pentru scris.

D.P.: „cea mai dreaptă cale e, totuși, invizibilă pe hărți, fără indicatoare și călăuză, fără așteptări” spui tu, în finalul volumului. Dacă ar fi să considerăm aceste rânduri o cale (recomandată) de supraviețuire, în ce măsură ar putea reprezenta și o rețetă (deși nu ne place cuvântul) literară, un mod de scrie literatură?

Anda Vahnovan: Nu doar în literatură, ci în toate domeniile artistice va exista mereu o așteptare a aprecierii și a recunoașterii, deși criteriile sunt foarte difuze. E mult factor subiectiv acolo și, de cele mai multe ori, răzbesc alte valori artistice decât, poate, ar merita. De aceea prefer, mai întâi de toate, să nu mă las influențată de opiniile altora, să citesc o carte înainte de cronicile ei. Am avut deseori mari surprize. Astfel, înțeleg că și față de acest volum al meu reacțiile vor fi diferite. E ok să nu placă sau să nu fie înțeleasă. E mai important să fiu eu mulțumită cu ceea ce am putut produce într-un anume punct al vieții, să știu că mi-am fost fidelă în gând și formă, chiar și dacă, peste ani, s-ar putea să observ niște stângăcii sau naivități. Este ok și asta. Altfel nu am simți cum evoluăm/cum ne degradăm. De aceea nu mi-am creionat așteptări de niciun fel. E o filosofie a vieții la care am ajuns târziu, într-adevăr ca o formă ușurată de supraviețuire, înțelegând că nu de noi depinde totul. E important, însă, să facem tot ce ne stă în puteri, iar apoi, lucrurile cărora le este dat să se întâmple, oricum se vor întâmpla.


Sârme

după atâția ani mă bântuie încă
rufele înșirate pe sârmele
din fața căminelor cu cinci etaje,
stâlpi de metal,
firele contorsionate la capete,
expunere publică a dedesubturilor
răsturnate din ligheane colorate
ca o marfă pe tarabele negustorilor ambulanți.
cerceafurile fluturau ca niște steaguri
pacea de după capitulare.

motive de ceartă cu copiii din curte
jucându-se de-a mijatca printre ele
ca prin livezile cu vișini înfloriți
încolonați în șiruri,

murdărindu-le.
surse de bârfe printre vecinele
curioase – sârmele –
spânzurători ale marilor piețe,
forme de judecăți publice –
executau nemilos, fără drept de apel,
statutul
de curată sau nu prea.

tinereți mătăsoase zbuciumate în rafalele vântului
alături de lâna înnădită a bătrâneților
și scutecele de bumbac – perioada dintre.
sărăcii cârpite și chilipiruri scumpe –
de la cine? cu ce preț?

oh, și mai ales, sutienele dantelate –
trădătoare nemiloase ale tainelor femeiești
spasmând nervul optic al
bărbaților ieșiți să fumeze seara
la balcoane


Sechele

respirație grea –
o simt tot mai aproape în spatele meu
mă chircesc toată, strâng geanta sub braț,
aștept să mi se întâmple ceva.
reflexe din adolescență
așa au fost tâlhărite colegele mele de clasă,
lovite din fugă,
smulse gențile, lanțurile și cerceii cu tot cu carne –
în anii ’90,
în Chișinău se lua lumina,
iar becurile din scările de bloc erau deșurubate.
atunci ieșeau la vânat șacalii
deghizați cu șepci cu cozoroc și în geci de piele supradimensionate,
furate și astea cine știe de pe unde.
anii anarhiei totale
în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile,
prindeau în lifturi și copii și femei,
îi amețeau cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin,
unii își cedau benevol bunurile,
doar să nu îi omoare.

pe tata l-au urmărit de la schimbul valutar de pe Dacia, unde
mersese cu niște dolari,
i-au dat direct în tâmplă cu un obiect metalic,
furându-i servieta din piele maro în care purtase toată viața cursurile
universitare.
l-au găsit fără cunoștință niște trecători.
l-au stropit cu apă,
de sub lentilele ochelarilor pătrățoși
îi curgeau lacrimi,
pentru prima dată
am văzut cum plânge tata.

mi-a zis că erau banii pentru nunta mea,
să mai aștept cu măritișul.

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu,
mă chircesc toată, strâng geanta sub braț,
aștept să mi se întâmple ceva
„hi!” mă salută băiatul care trece alergând pe lângă mine,
cu căști și zâmbet larg,
în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging,
iar fricile mele ies la plimbare


Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Exit mobile version